Recuperare după entorsă de gleznă – grade, protocol, revenire la sport și când se ajunge la operație

Entorsa de gleznă este una dintre cele mai frecvente leziuni întâlnite atât la sportivi, cât și la persoanele active în viața de zi cu zi. Apare ușor, uneori la o simplă călcare greșită, la coborârea unei trepte, pe un teren denivelat sau în timpul unei schimbări bruște de direcție. Tocmai din cauza acestei aparente banalități, este adesea subestimată. Mulți pacienți cred că este suficient să treacă durerea și să dispară umflătura pentru ca problema să fie considerată rezolvată. În realitate, o entorsă de gleznă netratată corect sau recuperată incomplet poate deschide drumul către instabilitate cronică, recidive repetate și, în unele cazuri, chiar către necesitatea unei intervenții chirurgicale.

Glezna este o articulație complexă, responsabilă de transferul greutății corpului și de adaptarea la suprafața de sprijin. Stabilitatea ei depinde de congruența osoasă, de ligamente, de tendoane, de musculatura locală și de controlul neuromuscular. În cele mai multe situații, entorsa apare printr-un mecanism de inversiune, atunci când piciorul se răsucește spre interior și suprasolicită ligamentele laterale. Cel mai frecvent este afectat ligamentul talofibular anterior, uneori în asociere cu ligamentul calcaneofibular.

➤ Recuperare sportivă la ReumaDiagnostic Galați
➤ Kinetoterapie individualizată
➤ Programare online

Gradele entorsei de gleznă: ce s-a întâmplat de fapt

Entorsele de gleznă se clasifică în trei grade, în funcție de severitatea afectării ligamentare:

Examenul clinic devine mai precis dacă este repetat la 4–7 zile după traumatism. În momentul acut, durerea și edemul pot masca detaliile reale ale leziunii. Asocierea dintre tumefacția laterală, hematom, sensibilitatea pe ligamentul talofibular anterior și testele de laxitate (anterior drawer, talar tilt) oferă o acuratețe clinică de 96% sensibilitate și 84% specificitate.[1]

Evaluarea imagistică: când și ce investigație

Orice entorsă necesită imagistică imediată. Regulile Ottawa sunt un instrument clinic validat pentru decizia de radiografie.

Ecografia musculoscheletală este deosebit de valoroasă în entorsa de gleznă pentru că permite evaluarea dinamică — medicul poate vedea în timp real comportamentul ligamentului sub stres, ceea ce nu este posibil cu RMN-ul static. RMN-ul deschis Esaote S-scan rămâne investigația de referință atunci când se suspicionează leziuni osteocondrale, afectarea sindesmozei sau leziuni complexe care pot influența decizia chirurgicală.

Managementul fazei acute: de la RICE la PEACE & LOVE

Dacă în trecut repausul complet era considerat aproape obligatoriu, ghidurile moderne recomandă o abordare bazată pe protecție și încărcare optimă precoce. Protocoalele POLICE și PEACE & LOVE subliniază exact această idee: articulația trebuie protejată, dar și mobilizată și încărcată inteligent, pentru a stimula o vindecare mai bună.[1]

Imobilizarea rigidă, atunci când este necesară, nu ar trebui să depășească 10 zile, mai ales în entorsele severe.[1][2] Ortezele semirigide (lace-up sau stirrup brace) s-au dovedit mai utile decât bandajele elastice simple, pentru că oferă protecție mai bună și permit mobilizare precoce controlată.[1]

Recuperarea funcțională: programul de 8–12 săptămâni

Literatura actuală susține un program neuromuscular și proprioceptiv pe durata a 8–12 săptămâni.[1] Obiectivele sunt clare: recâștigarea mobilității (mai ales dorsiflexia), refacerea forței musculare, optimizarea propriocepției și restabilirea stabilității membrului inferior.

Dorsiflexia — componenta cel mai des neglijată

Limitarea dorsiflexiei afectează mersul, alergarea, aterizarea și mecanica întregului membru inferior. S-a observat că fiecare grad pierdut din dorsiflexie poate crește riscul de instabilitate cronică cu aproximativ 3%.[5][7] O gleznă care nu mai doare, dar rămâne blocată, nu este cu adevărat recuperată.

Forța musculară și controlul lanțului kinetic

Mușchii peronieri au un rol esențial în protecția laterală a gleznei. Plantar-flexorii, inversorii și musculatura proximală — inclusiv abductorii și extensorii șoldului — contribuie la controlul întregului lanț kinetic.[1] O gleznă nu funcționează izolat: când controlul șoldului și al genunchiului este slab, sarcina pe gleznă crește.

Propriocepția — componenta cel mai des scurtată

Cea mai frecvent neglijată componentă a recuperării dar probabil una dintre cele mai importante. Ligamentele lezate nu mai transmit la fel de eficient informația despre poziția articulației, iar rezultatul este senzația de nesiguranță sau cedare. Exercițiile de echilibru și control postural, evaluate prin Star Excursion Balance Test sau Y-Balance Test, sunt esențiale atât pentru progres, cât și pentru prevenția recidivelor.[1]

Revenirea la sport: criterii, nu calendar

Revenirea la sport trebuie să fie ghidată de criterii funcționale, nu de calendar. Cadrul PAASS propune evaluarea durerii, a deficitelor locale ale gleznei, a percepției atletului asupra siguranței, a controlului senzoriomotor și a performanței specifice sportului.[4]

Faptul că sportivul poate merge drept sau alerga ușor nu înseamnă că este pregătit pentru un meci de fotbal, handbal, baschet sau tenis. Entorsele grad II necesită frecvent 3–6 săptămâni pentru întoarcerea la sport, entorsele grad III 6–8 săptămâni sau mai mult, iar entorsele sindesmotice evoluează mai lent, în 8–12 săptămâni.[3]

Instabilitatea cronică de gleznă: când entorsa devine o problemă de durată

Aproximativ 40% dintre pacienții care suferă o primă entorsă laterală de gleznă ajung să dezvolte instabilitate cronică.[6] Aceasta este definită prin recurența entorselor, senzația de cedare și laxitate ligamentară obiectivată clinic și imagistic, cu persistența simptomelor peste 3–6 luni de la traumatism, în ciuda unui protocol de recuperare funcțională corect.[2][4][5][6][7]

Diagnosticul instabilității cronice se bazează pe anamneză, examen fizic și imagistică. Ecografia musculoscheletală permite evaluarea dinamică a ligamentelor, vizualizând comportamentul acestora sub stres. RMN-ul deschis Esaote S-scan documentează leziunile ligamentare, defectele osteocondrale și leziunile intraarticulare asociate. Radiografiile de stres pot obiectiva laxitatea.[2][4][5]

Când se ajunge la operație: indicații și tehnici

Indicația chirurgicală este rezervată pentru pacienții la care tratamentul funcțional a eșuat după cel puțin 3–6 luni de recuperare bine condusă, pentru cei cu instabilitate mecanică documentată, simptomatologie persistentă, ligamente de calitate insuficientă, sportivi de performanță sau pacienți cu factori agravanți (malaliniament varus, laxitate generalizată).[2][3][6][7]

Procedura Broström și variantele sale

Standardul actual în tratamentul chirurgical al instabilității laterale de gleznă este repararea anatomică directă — procedura Broström și varianta Broström-Gould.[2][8][9] Ligamentele laterale sunt reinseriate și imbricate anatomic, uneori cu augmentarea retinaculului inferior. Se păstrează biomecanica normală a articulației, iar ratele de succes sunt de 85–95%.[2][8][9]

Reconstrucția anatomică cu grefă

Atunci când ligamentele native sunt prea degradate, reconstrucția cu autograft sau allograft devine opțiunea potrivită — la pacienți cu recidive multiple, laxitate generalizată sau sportivi de performanță cu solicitări mari.[2][5][6][7][9][10]

Repararea artroscopică

Variantă minim invazivă, indicată când există remanent ligamentar adecvat.[6][12][14][15][16] Avantaje: invazivitate redusă, recuperare mai rapidă, posibilitatea tratării concomitente a leziunilor intraarticulare. Limitări: tehnică mai dificilă, risc ceva mai mare de complicații neurologice față de tehnicile deschise.

Tehnicile non-anatomice — rezervate cazurilor speciale

Procedurile Evans sau Chrisman-Snook modifică biomecanica gleznei și au rezultate inferioare pe termen lung față de tehnicile anatomice moderne.[2][4][7][10][11][14] Sunt rezervate cazurilor dificile, ca proceduri de salvare.

Recuperarea postoperatorie: mobilizare precoce, nu imobilizare prelungită

Recuperarea postoperatorie a evoluat în aceeași direcție ca tratamentul conservator: mobilizare precoce și reabilitare funcțională, nu imobilizare prelungită inutil. Scopul este reducerea rigidității, recâștigarea controlului neuromuscular și facilitarea revenirii la sport.[4][5]

La ReumaDiagnostic, recuperarea postoperatorie a instabilității de gleznă urmează același protocol integrat: evaluare funcțională, kinetoterapie individualizată progresivă, terapii fizicale (TECAR, HILT, Hivamat) și monitorizare cu ecografie musculoscheletală pentru evaluarea vindecării structurilor operate.

Vibramoov — stimulare neuromusculară vibratorie: recuperare chiar și în repaus

Una dintre cele mai mari provocări în recuperarea entorsei de gleznă este perioada în care articulația nu poate fi încărcată. În faza acută și subacută, pacientul nu poate executa exerciții funcționale, iar creierul pierde treptat „harta” mișcării — controlul motor, propriocepția și recrutarea musculară se deteriorează chiar în intervalul în care țesuturile se vindecă. Rezultatul clasic: o gleznă vindecată biologic, dar neuromotor dezantrenată.

Vibramoov rezolvă exact această problemă. Prin vibrații mecanice focalizate aplicate pe tendoane și mușchi, aparatul induce iluzia de mișcare la nivelul sistemului nervos central — creierul „crede” că articulația se mișcă, activează circuitele motorii corespunzătoare și menține recrutarea musculară activă, chiar dacă pacientul este în repaus complet. Această stimulare neuromusculară vibratorie menține harta motorie intactă pe toată durata perioadei de imobilizare sau de încărcare redusă.

Efectul practic este semnificativ: când pacientul reia activitatea, sistemul neuromuscular nu este deconditionat. Forța, coordonarea și propriocepția sunt mult mai bine păstrate față de o recuperare clasică în care faza de repaus înseamnă și o fază de pierdere neuromotorie. La pacienții cu entorsă de gleznă, mai ales în grad II–III sau postoperator, Vibramoov reduce semnificativ decalajul dintre vindecarea tisulară și recuperarea funcțională reală.

În final

Recuperarea după entorsă de gleznă nu înseamnă doar trecerea durerii și scăderea edemului. Înseamnă vindecare biologică, refacere funcțională și redobândirea încrederii în articulație. Înseamnă mobilitate, forță, propriocepție și criterii reale de revenire la sport.

Diferența dintre o entorsă banalizată și o gleznă recuperată corect stă, de cele mai multe ori, în atenția acordată detaliilor de la început și în răbdarea de a nu scurta etapele esențiale ale vindecării.

Conținut realizat de echipa de recuperare medicală, kinetoterapie și ortopedie ReumaDiagnostic.
Coordonare editorială: Dr. Mihaela Sârbu — fondator ReumaDiagnostic.
Ultima actualizare: martie 2026

Întrebări frecvente despre entorsa de gleznă

Referințe bibliografice

1. Wu V, Padilla CA, Smith NA. Management of Acute Ankle Sprains. American Family Physician. 2025;112(6):609-617.
2. Martin RL et al. Ankle Stability and Movement Coordination Impairments: Lateral Ankle Ligament Sprains Revision 2021. JOSPT. 2021;51(4):CPG1-CPG80.
3. American Academy of Family Physicians. Recovering From an Ankle Sprain. 2025.
4. Smith MD et al. Return to Sport Decisions After Acute Lateral Ankle Sprain: The PAASS Framework. BJSM. 2021;55(22):1270-1276.
5. Doherty C et al. Recovery From a First-Time Lateral Ankle Sprain and Predictors of Chronic Ankle Instability. AJSM. 2016;44(4):995-1003.
6. Hertel J, Corbett RO. An Updated Model of Chronic Ankle Instability. Journal of Athletic Training. 2019;54(6):572-588.
7. Delahunt E, Remus A. Risk Factors for Lateral Ankle Sprains and Chronic Ankle Instability. Journal of Athletic Training. 2019;54(6):611-616.
8. Kaminski TW et al. NATA Position Statement: Conservative Management and Prevention of Ankle Sprains. Journal of Athletic Training. 2013;48(4):528-545.
9. Wang F et al. Preventive Interventions for Lateral Ankle Sprains: Systematic Review. Clinical Rehabilitation. 2023;37(5):585-602.
10. Herring SA et al. Initial Assessment and Management of Select Musculoskeletal Injuries. Med Sci Sports Exerc. 2024;56(3):385-401.
11. Shakked RJ et al. Operative Treatment of Lateral Ligament Instability. Curr Rev Musculoskelet Med. 2017;10(1):113-121.
12. Aicale R, Maffulli N. Chronic Lateral Ankle Instability. Foot Ankle Int. 2020;41(12):1571-1581.
13. Noguchi H et al. Surgical Versus Nonoperative Treatment for Severe Acute Lateral Ankle Ligament Injuries. J Foot Ankle Surg. 2025.
14. de Vries JS et al. Interventions for Treating Chronic Ankle Instability. Cochrane Database Syst Rev. 2011;(8):CD004124.
15. Chang SH et al. Diagnosis and Treatment of Chronic Lateral Ankle Instability. JAAOS. 2021;29(1):3-16.
16. Camacho LD et al. Surgical Management of Lateral Ankle Instability in Athletes. Journal of Athletic Training. 2019;54(6):639-649.
17. Maffulli N, Ferran NA. Management of Acute and Chronic Ankle Instability. JAAOS. 2008;16(10):608-615.
18. Baumhauer JF, O’Brien T. Surgical Considerations in the Treatment of Ankle Instability. Journal of Athletic Training. 2002;37(4):458-462.
19. Ferkel E, Nguyen S, Kwong C. Chronic Lateral Ankle Instability: Surgical Management. Clinics in Sports Medicine. 2020;39(4):829-843.
20. Yasui Y, Shimozono Y, Kennedy JG. Surgical Procedures for Chronic Lateral Ankle Instability. JAAOS. 2018;26(7):223-230.
21. Yasui Y, Murawski CD, Wollstein A, Takao M, Kennedy JG. Operative Treatment of Lateral Ankle Instability. JBJS Reviews. 2016;4(5):e6.
22. Pereira H, Vuurberg G, Spennacchio P, et al. Surgical Treatment Paradigms of Ankle Lateral Instability, Osteochondral Defects and Impingement. Adv Exp Med Biol. 2018;1059:85-108.